Respira Yoga

Articol scris de Amalia Popa

“Teatrul nu numai că este foarte important în viață, dar înseamnă viața însăși”, spunea marele regizor rus, Lev Dodin. Cu alte cuvinte, teatrul înseamnă viață. Și ce viața, dacă nu cel mai complex mecanism despre care avem cunoștințe până acum? Conceptul care face subiectul atâtor întrebări puse de către mințile cele mai luminate ale acestei lumi? Misterul asupra căruia s-au aplecat pentru a-l desluși atâția și atâția înțelepți, filosofi, teologi, psihologi și metafizicieni? Putem oare înțelege acest imens torent care se revarsă fără încetare, această roată uriașă care se învârte de la începutul tuturor timpurilor, de nestăpânit, înspăimântător de puternică, greu de imaginat, imposibil de deslușit și de controlat și totuși, atât de fragilă? Și, la urma urmei, de ce încercăm să teoretizăm și să definim acest concept, când, de fapt, răspunsul se află în noi și fiecare îl înțelegem diferit, în timpuri, spații și dimensiuni distincte?

Revin la afirmația de la care am pornit, care este, de asemenea, un izolat punct de vedere, al unui singur om, într-un anume moment și spațiu din viața sa. Ce simțea Lev Dodid când a spus că teatrul înseamnă viața însăși? Putem presupune că descoperise un răspuns pentru sensul propriei vieți, Ca urmare a tuturor acțiunilor întreprinse pentru a înțelege și a fi un devotat discipol, ucenic, servant al acestei complexe și pure discipline, care este Arta Actorului.

Dar, răspunsul unui singur om nu poate lămuri pe deplin izvorul nesecat de întrebări care se nasc în mintea oricărui învățăcel ce vrea să cunoască și să delușească tainele Artei Actorului.

Așadar, discipolul caută neincetat răspunsuri până când simte că a înțeles suficient, și abia atunci își poate Răspunde singur, prin propria înțelegere, propriile cuvinte și propriile gesturi. De multe ori, răspunsul vine odată cu toamna vieții, atunci când fructele sunt coapte, când rădăcinile sunt pline de sevă, când podoaba începe să-și piardă din strălucire și aparenta frumusețe transpare, pregătind seva pentru somnul lung al hibernării.

Poate răspunsurile vin mai devreme, prilej pentru a naște alte întrebări, și alte întrebări. Poate că răspunsurile nu vin nici odată cu ultima aliniere a pleoapelor, lăsând loc unei mâhniri și dezamagiti profunde de sine, un regret imposibil de ignorat, concluzia că pur și simplu nu am înțeles nimic în scurta noastră existență ireversibilă. Cine știe?

Revenind la tema acestui eseu, lăsând deoparte afirmația lui Lev Dodin, Arta Actorului stă, poate, (după cum au spus-o alții și alții înainte) în vârful piramidei artelor, fiind cea care însumeazâ toate celelalte arte. Este, în esență, cea mai profundă expresie a creativității umane, încă din preistorie și până în contemporaneitate.

În “Republica” lui Platon, găsim un dialog interesant, în care Socrate, studiind comportamentul unui grup de oameni aflați în peșteră, descoperise că aceștia erau absorbiți de umbrele ce se mișcau pe pereții peșterii, create de obiecte și siluete aflate în spatele focului. Nu este și aceasta tot o formă de teatru, ne întrebăm? Derulând puțin mai mult firul istoriei, ajungem la vechii greci, care au văzut în teatru o oglindă a lumii, un mymesis, o reproducere caricaturizată a felului cum era privită societatea, cu o aplecare în special asupra imperfecțiunilor sale. Mergem, mai apoi la “Misterele medievale”, unde rolul teatrului era acela de a reprezenta teme religioase, răspunzând, la fel, tot nevoilor societății de atunci. Ajungem în secolul XVI și găsim, poate, perioada în care Teatrul a început să aibă o voce mai sonoră, prin iluștrii scriitori ai acelor timpuri, secolul în care Arta a înflorit peste tot în lume. Ne putem imagina cum ar fi fost Teatrul astăzi dacă Shakespeare, Cervantes și mai târziu Moliere, Racine, Corneille nu s-ar fi aplecat asupra studierii și slujirii acestei sublime arte? Pentru ca mai apoi Goethe, Cehov, Brecht să continue pe același drum și să mărească tot mai mult Universul teatral la care contribuie fiecare iubitor, slujitor, discipol, învățat, maestru al Teatrului până în ziua de azi și la care vor continua să adauge câte o particulă de viață până la sfârșitul zilelor, până când roata va înceta a se mai învârti.

Ne întrebăm, așadar, de unde vine această nevoie de Teatru? După cum știm, ea se află în vârful piramidei lui Maslow, deasupra nevoilor fiziologice, deasupra celor de securitate, de apartenență, de stimă, respect, statut, deasupra nevoilor de cogniție, auto-cunoaștere și sens. Atunci când toate aceste nevoi sunt satisfăcute, apar nevoile estetice, ce includ frumusețea, echilibrul și forma.

Putem spune, prin urmare, că Teatrul a apărut ca o reacție a nevoilor de ordin estetic în contextul satisfacerii, în prealabil, a nevoilor inferioare.

Din punct de vedere psihologic și social, afirmația stă în picioare. Însă, istoria ne arată cu totul și cu totul altă față a acestei polemici. Aplecându-ne asupra studiului vieților marilor înțelepți, filozofi, scriitori, pictori, sculptori, muzicieni, actori, regizori, savanți, iluștri oameni de știință și de cultură, observăm, fără să cercetăm prea adânc, ba chiar putem spune că este primul lucru de care luăm cunoștință, că viețile lor nu se acordau nevoilor conforme psihologului umanist american.

Avem aici, din păcate, nenumărate exemple: Nikola Tesla, omul care a pus practic bazele tehnologiei moderne și care a murit în sărăcie, la vârsta de 83 de ani, singur, într-o cameră de hotel; Socrate, marele filosof grec care a trăit în secolul al IV-lea înaintea erei noastre, a fost condamnat la moarte prin otrăvire, după o viață trătă în sărăcie; Vincent Van Gogh, recunoscut abia după moartea sa, la 37 de ani; Edgar Allan Poe, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori ai secolului al XIX-lea, şi-a petrecut ultimii ani din viaţă într-o sărăcie cruntă, sub efectul constant al alcoolului şi al opiumului.

Exemplele din lumea teatrului sunt, de asemenea, cutremurător de multe și istoriile lor greu de închipuit, în ziua de azi.

Și, totuși, acești oameni și-au înăbușit nevoile primare pentru a lăsa loc celor estetice. Pentru ei, Frumosul, Echilibrul, Forma, erau cele ce primau. Dincolo de hrană, apă, somn, reproducere, apartenență socială, Arta și Știința și-au făcut loc în această lume prin intermediul umililor discipoli și servați ai lor. Cum? Prin dedicare, muncă asiduă, neîntreruptă, continuă, prin durere, prin suferință, creând cu mâini însângerate udate cu sudoarea frunții și lacrimile ochilor larg deschiși, respirând aerul greu și sufocant al neputinței, orbi în fața aparenței, cu urechile larg deschise pentru a auzi glasul subțire și fin al Muzei.

E un drum cumplit, sinuos, cu obstacole la tot pasul. Nu știi niciodată unde vei ajunge. Eșecul te urmărește pretutindeni. Dar, continui să mergi mai departe neobosit, cu și mai mare îndârjire.

“Actorul e un burete care absoarbe tot”, a spus cineva, odată, pe când abia începusem să fac primii pași pe acest drum, dar mi-a rămas întipărit în minte, iar mai târziu am fost învățată să văd corpul actorului ca pe un instrument muzical. Un instrument ce trebuie acordat mereu, îngrijit, iubit și cu care trebuie să exersezi mereu pentru a-l stăpâni, pentru a-l face să sune armonios, pentru a descoperi noi nuanțe, pentru a-l simți și a vibra la unison cu fiecare coardă.

Actorul, ca orice ființă umană, e alcătuit din Minte, Trup și Suflet.

Așadar, Împletind aceste simple, dar atât de frumoase și clare analogii, îmi găsesc un nou înțeles, și anume că Actorul este o ființă umană cu mintea asemenea unui burete, cu trupul asemenea unui instrument muzical, și cu sufletul pur și deschis, asemenea unei oaze de lumină, unde poate auzi încet glasul subțire si fin al Muzei.