Respira Yoga

Asta e o ecuație. Cel puțin, așa arată. Dar, dacă e să ne uitam mai bine la cei doi termeni, ne dăm seama că nu fac parte din aceeași categorie (sau fac?) și că, în orice caz răspunsul nu poate consta intr-un singur rezultat. Este o ecuație cu mai multe variante de răspuns, dacă e să încercăm să dăm un răspuns. Pentru că am putea, l fel de bine sa nu încercam sa dam niciun răspuns și sa ne continuam viețile mai departe și fără a ne pune asemenea probleme, cum am făcut-o pana acum și cum o fac in continuare cele 8 miliarde de oameni pe care îi ține planeta. De ce să ne strofocăm, să ne chinuim, să ne stoarcem mințile in căutarea unui răspuns la o problema care pare nici sa nu deranjeze foarte mult, ținând cont de alți factori care pot perturba bunul curs al vieților și a vremurilor, cum ar fi o pandemie, nu-i așa? Așadar, merită să încercam sa deslușim un subiect atât de minor in planul material, uman, social, economic, spiritual, filosofic, cultural, psihologic, cosmic, universal? Stați putin, veți spune, nu puteți amesteca toate aceste planuri și sa le atribuiți aceleași valori. Și, mai mult, problema noastră, ecuația de mai sus, s-ar putea să nu se afle pe un plan chiar minor in cel putin cinci din planurile de mai sus, și vorbim aici de cel social, filosofic, spiritual, cultural și psihologic, chiar. Poate in plan Cosmic nu e de o așa mare importantă.

Lăsând umorul deoparte putin, dar nu complet, pentru că putin umor nu poate să facă decât bine, as dori sa ma întorc la subiect.

Problema necesității teatrului a apărut încă de la începuturile teatrului, nu discutam despre acest lucru, știm cu toții cât de greu și-a făcut loc in lume și cât de mulți înaintea Nostra au încercat sa demonstreze răspunsul: “Da, teatrul e necesar!” Cât au pătimit bieții actori prin caravane câștigându-și pâinea de azi pe mâine ( sau poate că n-au pătimit atât de mult, poate ca le-a plăcut și in final au trăit bine și noua ne-a fost prezentată o alta realitate. Sau mai de demult, in ritualurile civilizațiilor antice, istorice și preistorice, când, (avem dovezi, nu-i așa?) ritualurile păgâne se desfășurați sub forma unei “reprezentații teatrale”, cu scenariu, “coregrafie”, “make-up”, “Light-design”( să nu uitam de importanța descoperirii focului in istorie) și tot așa. Și-au pus oamenii aceia problema: e teatrul necesar? Eu cred că nu, pur și simplu teatrul se întâmpla. Cum și cred ca ar trebui sa se întâmple, de altfel. Să se întâmple pur și simplu, fără sa ne întrebam dacă e necesar sau nu, ci sa ne bucurăm de el, sa învățam din el, sa pună-n fată oglinda lumii și celelalte meniri ale teatrului despre care, din nou, nu voi detalia prea mult, întrucât face subiectul atâtor lucrări de teatru de mare importantă, scrise de specialiști care și-au dedicat viața și întreaga cariera studiului temei in cauza. Drept urmare, ca umil discipol ce sunt in călătoria aceasta frumoasa înspre descoperirea sensului și măiestriei Artei Teatrale, voi lasa carturarii și specialiștii sa definească teatrul și menirea lui, cum o și fac, de altfel, cei ce nu mai sunt printre noi, dar care au lăsat înainte sa plece o moștenire frumoasa lumii teatrale, amintim aici doar pe Larisa Ivleva, savanta rusă care a studiat la sfârșitul secolului XX influența culturii populare asupra dezvoltării teatrului rus, și da, am ales sa menționez o femeie și nu un bărbat din motive machiate, și alții care încă sunt in viața și sunt preocupați, mai mult sau mai putin, de acest subiect.

Vorbind de subiect, am divagat și as dori sa ma reîntorc la preocuparea noastră principală care, mărturisesc, a devenit prezenta un mintea mea in ultimele săptămâni tot mai mult și mai mult, ca o rozătoare ce și face loc printre excrescențele terestre sau subpământene in Căutare de hrana și care, se mai întâmple sa muste in calea-i și alte formațiuni ce nu sunt neaparat dorite. Asemenea rozătoare rod tot ce întâlnesc in cale, fie bun sau Rău. Și nu, nu voi începe acum, din nou, sa-mi pun întrebări despre bine și rău, cel putin nu aici. Exemplul poate parea putin extrem la prima vedere, dar e o opinie și un punct de vedere izolat, deci nu trebuie judecat sau chestionat foarte in amănunt. Poate dacă ar dori cineva sa scrie vreodată un articol cu titlul “Gândurile-rozătoare ale minții”. Cine știe? Rod, nu-i așa? Se hrăneasc cu neuroni. Și noi le alimentam constant. Un creier uman adult, care reprezintă doar 2% din masa corporală, consumă 20% din cantitatea zilnică de glucoză arsă în corp. Interesant, nu-i așa?

Teatrul+-necesar=?

Mereu mi-au plăcut problemele dificile. Întrebările fără răspuns și căutarea soluțiilor imposibile. Încă de mică. Pentru ca-mi dădeau de gândit. Și pentru ca ma făceau sa-mi storc creierii. Cum s-ar spune, să dau drumul rozătoarelor sa umble libere prin Câmpurile minții mele. Sa-mi roadă gândurile. Și odată cu ele și neuronii. Și sa simt roaderea aceea. Și sa-mi placă. Pentru că sunt o masochistă. Și suntem masochiști, metafizic vorbind. Roaderea minții ma făcea și mă face in continuare sa sufăr ca sunt vie.

Cum pot sa trăiesc fără sa-mi pun întrebări? Cum pot sa-mi duc viața in afara unei bule a conștiinței? Fără sa sufăr ca gândesc, fără sa sufăr ca nu înțeleg, fără sa sufăr ca întrebările nu încetează niciodată? Sunt invidioasa, recunosc, pe aceia ce trăiesc așa, simplu și fără prea multe întrebări existențiale, pe aceia pentru care a se trezi, a mânca, a lucra, a copula și a dormi sunt singurele lucruri care contează și orice iese din aceasta sfera nu le suscita niciun pic de interes. Mi-as dori sa fiu ca ei intr-o alta viața. Din pacate, in asta, gândesc, pare-se. Oricum, nu gândesc nici pe departe cât as vrea și câta capacitate are creierul meu, de fapt. Cum spune batranul phihologiei americane, William James, prin anii 1890, “Majoritatea dintre noi nu ne atingem potențialul mental.” Mai multe întrebări înseamnă mai mult de gândit, mai mult sport pentru minte, chiar și atunci când pare ca nu are niciun sens sa te intrebi asemenea lucruri.

Poate acum câțiva ani, când am început sa studiez Arta Actorului, înverșunată de elanul profesorilor mei, de entuziasmul de nou și de magia scenei, de sudoarea frunților colegilor cu care respiram împreuna in aceeași coregrafie sau text, văzând privirile înlăcrimate și auzind aplauzele sincere ale oamenilor din fata noastră, as fi răspuns cu cu un mare DA, e teatrul necesar!

Câțiva ani mai târziu, ma găsesc nevoită sa ma țin inchisa in casa, imposibil a mai gusta din vreunul, măcar, din cele mai sus amintite. De ce?

Cui i-ar fi trecut prin minte (as fi spus “Cărui actor ii va fi trecut prin minte”, dar m-am simțit neîndreptățita imediat fata de ceilalți slujitori ai artelor frumoase, prinși in aceeași situație) ca va trai un moment in cariera sa, ca va întâmpina un prag peste care nu poate sa treacă, ca se simte in imposibilitatea de a vedea mai departe, ca trebuie sa scotoceasca înlăuntrul ființei sale sa găseasca o soluție pentru a trece mai sus de acest prag, ori a rămâne blocat acolo, cine știe pana când?

Am divagat putin de la subiect, din nou, dar a fost doar pentru a înțelege mai bine contextul in care a apărut întrebarea noastră de la început. Întrebarea ne fusese adresată cu ceva timp înainte, pe vremea când “se putea ieși din casa”, și mi-a sunat cel putin interesant atunci. Timpul s-a oprit in loc și acum am redeschis fișierul cu ecuația teatrului. Poate acum trei luni as fi scris cu totul altfel acest eseu, de fapt e evident, in toate planurile, ca eram alta, dar as fi scris dintr-un cu totul alt punct de vedere. Poate din cel al unei tinere actrițe angajate la un teatru de stat dintr-un oraș de provincie, usor dezamagita de perspectiva viitorului carierei sale și de posibilitățile de a creste aici, împărțindu-și timpul între teatru și facultate, cu o ușoară nota de optimism din perimetrul “hai ca se poate!”, tocmai terminând lucrul la ultimul proiect al teatrului in care tema regizorală a fost “Va mai trai teatrul?” Întrebările nu sunt diferite cu mult, una de cealaltă, cu deosebirea ca la prima intrebare se simte un iz de nostalgie, de parere de rău, dacă vreti, in ce privește “vremurile bune de demult” când “Teatrul era Teatru” și marii tradiționaliști conservatori iubitori de scândură s-au simțit și se simt in pericol in fata tehnologiilor tip Virtual Reality, Augmented Reality și 3D Scanning, victime ale ineluctabilului proces tehnologic și ale “Digitalizării teatrelor din România”, cum sună tema de doctorat a unui cunoscut scenograf roman. “Tehnologia Nu Trebuie Să Trăiască Separat De Teatru”, spune el. Și îmi permit sa fiu de acord cu dansul. “Poate că viitorul de peste cinci ani ne va aduce pe-o platformă similară Netflix piese de teatru pe care să le vedem oriunde, oricum.”, spunea altcineva intr-un interviu numit “Cum învață teatrul din România să iubească tehnologia”. Am descoperit recent ca exista chiar un program care se ocupă cu studierea efectelor artei asupra creierului. Așadar, un oarecare freamat a apărut, în vremurile mai recente, in ce privește persistenta Teatrului in timp.

Istoric vorbind, Teatrul e un erou. A supraviețuit unor vremuri mult mai crunte decât acestea. A trecut prin Marea Foamete (sa nu uitam ca marele Konstantin Sergheevici a supraviețuit Holodomorului), prin doua Razboaie Mondiale, prin Ciumă și seceta, prin ploaie și vânt, prin furtuni tropicale și uragane, prin tsunami-uri și atacuri teroriste. A supraviețuit tuturor încercărilor la care a fost supusa omenirea. Teatrul rezista de 2500 de ani. A fost necesar? Nu știm. Dacă e sa analizam din punct de vedere spiritual, teatrul a fost necesar pentru ca te purta dincolo de cunoscut, te punea in contact cu un act pur, divin chiar, pentru ca era emoție, pentru ca te făcea sa crezi, și sa vezi, și sa înțelegi. Ca intr-un ritual, ca intr-o transă, ieșeai din timp și din spațiu și te lăsai purtat de emoții și de simțuri. Pentru ca era ceva dumnezeiesc. Și era ceva ce nu puteai ignora. Pentru ca te chema. Și te vindeca. Cred ca de asta a fost necesar teatrul de-a lungul vremurilor.